Intrebarea bijuterie

Sunt momente în care mă bucur că am crescut cu o atât de mare neîncredere în propriile forțe și în propria judecată, care s-a răsfrânt într-o neîncredere generală, apropo de tot ce văd și ce aud. E o chestie grea pe care să o cari după tine o viață întreagă, dar iată că se dovedește utilă când te-ai aștepta mai puțin. Sunt așa de mulți oameni extrem de siguri pe ei în jur încât aproape, aproape că-mi place de mine însămi zilele astea. O da, e destul de enervant să trăiești cu una ca mine, care pune la îndoială totul și care trebuie să își facă 10 procese de conștiință înainte să afirme ceva sau să ia o decizie, dar așa de mult mai bine mi se pare să fiu omul fără opinii definitive, când pe atât de mulți siguranța i-a înghesuit parcă într-un colț... Mai devreme, astăzi, vedeam cum cineva de pe Facebook încuraja lumea să își atragă părinții și amicii greșit-gânditori în propria bulă. Fiindcă bulele astea sunt, mai nou, ceva bun, atâta timp cât faci parte din bula corectă, se pare. ...

Cu câteva zile înainte de Crăciun, casa aflată la câțiva metri de blocul nostru, al cărei acoperiș este chiar la nivelul geamurilor noastre, a luat foc. Acasă era doar soțul meu, care a sunat, la fel ca toți vecinii, la pompieri și, când s-au prezentat peste câteva minute la ușă, le-a deschis și i-a lăsat să-și instaleze unul din mai multele puncte de intervenție pe balconul nostru. Voiau să se asigure că împing focul departe de fațada blocului. Au lucrat de la 10 seara până la 2 jumătate, stropind mansarda în flăcări de jos și de sus și având grijă să ude și geamurile termopan ale clădirii noastre, care se încinseseră și radiau deja căldură. După ce au stins focul, au desfăcut acoperișul de tablă și au scotocit în toate ungherele, ca să se asigure că nu mai rămâne nimic aprins. În copilăria mea, când aici locuiau bunicii din partea mamei, tabla acoperișului de pe casa vecină era încă argintiu-strălucitoare și contribuia cu spor la fotosinteza plantelor de tot felul crescute de buni...

E ingrozitor sa gandesti prea mult. Si cel mai rau este ca nu ai nici un fel de scapare, odata ce te-au inconjurat gandurile, esti pierdut pe vecie... ai impresia ca te poti trage afara, ca te poti agata de vreun ciot salvator, si cand colo ciotul e tot un gand care te adanceste si mai mult in vartej. Sa va dau un exemplu... ieri seara am primit un email de la o doamna profesoara, in care erau si informatii de interes comun pentru toata grupa, dar si un raspuns personal la intrebarea mea sfioasa daca as putea lipsi de la un anumit curs(intamplator aflat foarte aproape de Craciun). Dupa ce am citit mailul(si m-am chinuit o multime intrebandu-ma daca tonul lui inseamna sau nu ca am enervat-o pe respectiva doamna :P) am vrut sa asez mailul pe grupul masterului, ca sa stie toata lumea ce s-a hotarat. Ceea ce am si facut. gandul 1: aoleu, am pus si raspunsul in care imi dadea voie sa nu vin la curs: daca o ia lumea de buna si nu mai vine nimeni la scoala in ziua aia? (asa ca am sters mailul...

Cum sa am curaj a sa speak my mind in lumea mare cand nu am curaj(sau voie.. sau nesimtirea necesara..) sa spun ce cred in cercuri mult mai inchise.. in care ceea ce as spune cu siguranta nu ar fi gresit... Cat de mare e greseala ca nu reusesc sa accept un om al carui cel mai mare pacat e faptul ca nu ii accepta pe ceilalti(ponegrindu-i, chinuindu-i cu vorbe, ridiculizandu-i)?

Ce poti sa mai faci si sa-ti mai doresti cand cele mai mari doua probleme pe care le ai sunt 1. ca se schimba totul prea repede(a se citit tot ce e bun) si 2.ca totul ramane la fel(a se citi tot ce e rau)? Fiecare zi e o dovada (uimitor) SI mai clara ca nu sunt facuta pentru lumea asta.

Ce se intampla cand nu mai stii unde esti acasa? Cand esti un nomad pe care toata lumea il imbie si-l mustra "cum sa nu te mai simti acasa aici?" "daca nu aici atunci unde?".. Si totusi nu mai ai senzatia aceea greu de "explicat" dar cu siguranta familiara tuturor, de ACASA, de sfarsit de drum, de "locul unde te asteapta cineva sau ceva"..[Cand eram mai mica, si am plecat in prima calatorie la mare, in Turcia(1995?), eram foarte foarte trista ca mergeam undeva unde nu ne astepta nimeni, am tot intrebat, de altfel, "Mama, acolo cine ne deschide usa? Mama, la cine stam?"... am stat intr-o viluta frumoasa si cu care m-am obisnuit pana la urma, asa cum te obisnuiesti cu fiecare loc pe care ai timp sa-l cunosti, dar nemultumirea ca nu ne-a asteptat nimeni tot a ramas(mai ales ca inainte de asta, cand mergeam la mare mergeam la "Tanti Cica", la gazda noastra din 2 Mai, mereu aceeasi; pe vremea aceea verile mergeam la tara in unul di...

Mi-e foarte foarte dor de voi.. mai ales acum ca sunteti amandoua in Germania. Mi-e frica pentru noi toate si sunt trista pentru ca we never really got to be a trio, asa cum imi doream de cand eram mica si nu intelegeam prea multe lucruri din ce vorbeati voi. Vorbesc despre voi prea mult si nici nu stiu cand depasesc masura, spunand prea multe.. Dorm cu pozele voastre la cap, cersind puterea tamaduitoare a imaginii, sperand ca imaginea, statica, de incredere, poate birui filmul ingrozitor de rapid in care ne aflam. Ce o sa se intample cu noi? Si mai ales ce sa fac eu ca sa fie bine? Sa ma apropii mai tare de una din voi ar rani-o pe cealalta. And then there's "life" and the love of my life care trag in o a treia, singuratica directie... Why does it have to be this way?

[of, ioana, am asa senzatia ca scriu continuari la ce scrii tu si nu vreau sa te superi in vre-un fel de asta atata doar ca citesc ce scrii si ma inspiri fenomenal de tare] Ce se intampla cand "simti" un om atat de tare incat il vezi parte din tine si te vezi, simultan, zambindu-ti tie insuti inapoi, din celalalt?Ce fel de legatura e asta? Ma intriga, si nu atat prin cat de mult inseamna ci mai ales prin cat de putin poate uneori sa transpara lucrul asta la suprafata.. suprafata prafuita a intalnirilor cotidiene in orase aglomerate printre firele invizibile ale vietii obisnuite, care ne misca de sus, ca pe niste marionete.. Mi-e nemaipomenit de drag de cate cineva.. citesc ce scrie cineva, de exemplu, si ma astept ca firele si firisoarele care fac internetul sa functioneze si sa ne apropie sa se umfle si sa palpaie de atatea lucruri comunicate si de-atata frumusete. Sau mi-e dor de altcineva, si tacerea ma tapeteaza cu intrebari si idei pe care le-as spune dar nu pot.. Si-atu...

...intrebarea tuturor. Deloc originala: Is there a place for each of us? E, undeva, acolo, locsorul nostru special, potrivit doar noua, cautat pe peste tot, visat si imaginat.. Sau, de fapt, ne adaptam incet incet la ceea ce primim, si, fie ca e adevarat sau e doar "arta de a face compromisuri", ajungem sa spunem ca ne-am gasit menirea? Ce inseamna sa fii cu adevarat destept? Sa nu renunti in cautarea "perfectiunii", sau sa inveti sa vezi perfectiunea sclipind chiar in defectele a ceea ce ai?