Cronica unui acoperiș
Cu câteva zile înainte de Crăciun, casa aflată la câțiva metri de blocul nostru, al cărei acoperiș este chiar la nivelul geamurilor noastre, a luat foc. Acasă era doar soțul meu, care a sunat, la fel ca toți vecinii, la pompieri și, când s-au prezentat peste câteva minute la ușă, le-a deschis și i-a lăsat să-și instaleze unul din mai multele puncte de intervenție pe balconul nostru. Voiau să se asigure că împing focul departe de fațada blocului. Au lucrat de la 10 seara până la 2 jumătate, stropind mansarda în flăcări de jos și de sus și având grijă să ude și geamurile termopan ale clădirii noastre, care se încinseseră și radiau deja căldură. După ce au stins focul, au desfăcut acoperișul de tablă și au scotocit în toate ungherele, ca să se asigure că nu mai rămâne nimic aprins.
În copilăria mea, când aici locuiau bunicii din partea mamei, tabla acoperișului de pe casa vecină era încă argintiu-strălucitoare și contribuia cu spor la fotosinteza plantelor de tot felul crescute de bunicul pe balcon, în lăzile lui de lemn, mari și verzi. Lalelele roșii, petuniile, regina nopții, zorelele, cactusul uriaș și bătrân de când lumea: îmi imaginez că toate iubeau compania acestui acoperiș ca o oglindă, care le scălda în lumină. Când veneam în vizită la bunici, cercetam acoperișul cu mare interes la fiecare masă de prânz, fiindcă bunica îmi spusese la un moment dat, ca să mă distragă și să îmi poată lopăta mai cu spor mâncarea în gură, că, din când în când, pe el se plimbă o vulpiță rătăcită. N-am găsit-o niciodată. Am văzut, în schimb, de-a lungul timpului, familii întregi de păsări de toate neamurile, de la vrăbii la ciori, de la pescăruși imenși, pe care i-am studiat cu maxim interes, dar cu oarecare teamă, de după perdea, la nenumărații și zgomotoșii guguștiuci și porumbei. Într-o vreme, uguitul guguștiucilor devenise, pentru mine, sinonim cu Bucureștiul și-mi transmitea o mare stare de bine. Acum n-am mai prea văzut guguștiuci, cred că au fost goniți de porumbeii mai mari și mai agresivi. Aceștia din urmă s-au înmulțit în ultimii ani grozav de tare, iar vecinii îi încurajează, hrănindu-i cu pâine umezită sau chiar mămăligă pe care o aruncă pe acoperiș, de regulă la ore la care doar porumbeii și bătrâneii columbofili pot fi treji, de te trezești dorindu-ți să se întoarcă vulpița din poveste...
decembrie 2015
În ultimele zile, de pe toate geamurile din apartament, văd prin gura imensă, căscată spre cer, a acoperișului direct în inima cărămizie a casei vecine. Mă îngrozește priveliștea asta nouă. Acasă trebuie să însemne siguranță. Ori eu mă trezesc uneori noaptea și mi se pare că văd lumini roșietice care clipesc pe tavan, doar ca să-mi dau seama că nu-i decât inima care îmi bate așa de tare încât îmi pulsează globii oculari și, odată cu ei, toată imaginea din fața ochilor.
De altfel, golul din miezul acestei case părăsite seamănă prea mult cu golul pe care îl simt în stomac de la o vreme. Grinzile ei căzute îmi amintesc de oameni care au murit și convingeri care nu mai sunt. Tabla contorsionată și dată peste cap e oglindă pentru propriul sentiment de inadecvare. Bolțarii lipsă sunt întrebările mele rămase deocamdată fără răspuns. Toată priveliștea e sinonimă cu sentimentul de a te trezi adult, fără acoperire, cu toate slăbiciunile în văzul lumii.
În 2017 fac 30 de ani. Anul trecut, când colegii mei de liceu începuseră să împlinească această vârstă și îmi povesteau cât de mult îi tulbură, m-am gândit că firea mea anxioasă și problemele pe care mi le tot pun încă din copilărie or să mă scutească de o criză a vârstei. Ce mai poate să-mi facă un prefix? Totuși, aș minți dacă aș spune că ultimii ani nu mi-au zguduit din temelii construcția a ceea ce consideram că sunt. E un sentiment pe care nu-i chip să-l exprim mai clar decât printr-un vis pe care l-am avut de nenumărate ori, în diferite variante. În visul acesta, trebuie să mă îmbrac și nu găsesc nimic potrivit. Puloverele sunt murdare, ciorapii rupți, rochiile nu îmi mai vin, înot în ele. Trebuie să ies în lume și nu am nimic prezentabil în care să mă afișez. E un sentiment nu întrutotul nou, dar foarte acut în ultima vreme. Ai la îndemână niște instrumente, unele dintre ele strânse cu sârg și oarece mândrie de ani și ani de zile și realizezi deodată că nu îți mai sunt de folos. Ba, unele dintre ele îți declanșează chiar frici, furii, tristeți pe care nici măcar nu le înțelegi cu totul.
De când am venit acasă din vacanța de Crăciun, o parte din mine a vrut să lase draperiile trase permanent. Altă parte, aceea curioasă, ușor masochistă – sau poate partea în care zace ascuns curajul altfel nefolosit – a vrut să se uite. Înăuntrul casei vecine se văd ziduri din care au rămas doar cărămizile roșii dezgolite, un perete încă tencuit, decorat cu un graffitti verde, tocărie ruptă și câteva bârne negre, carbonizate. Bucăți de tablă lăsate să zacă în poziții nefirești. Grămezi de bolțari dărâmați. Departe, printr-o gaură deschisă spre bulevardul Grivița, în locul fostelor cupole ale casei, se văd doi brazi, unul mai înalt și mai lătăreț, celălalt mai tânăr. Dincolo de ei, silueta unui alt copac din depărtare, profilată pe o bucățică nouă din apusul bucureștean. La un moment dat, printre mormanele de moloz se plimba un motan uriaș, portocaliu și lățos. S-a oprit chiar în centrul câmpului meu vizual, cu un calm irezistibil, a analizat situația, după care a plecat mai departe. Apoi, de câteva zile, a început să ningă, și toate au dispărut sub un strat gros și rece de zăpadă.
Comentarii