Și eu.

A fost o vreme în copilăria mea când mergeam des la tot felul de activități sportive, toate organizate de un singur instructor. Primăvara și vara mergeam la tenis și înot. Când se făcea prea rece și ploios ca să batem mingea, făceam un fel de gimnastică la aparate într-o sală de lângă terenul de tenis. Iar iarna eram la schi în fiecare sâmbătă dimineața. Ne trezeam foarte devreme și ne duceam în Livada Poștei, de unde ne ridica un microbuz doldora de echipamente și copii. Mi-era groaznic de lene și nu o dată am avut discuții cu mama despre cum nu trebuie să te lași de o treabă începută doar fiindcă e greu. Dar pe pârtie nu mai era niciodată greu. Eram îndrăgostită de schi, de faptul că eram singură cu schiurile și nu avea cine să mă vadă și să mă judece, de senzația aparentă a lipsei de control atunci când aluneci pe pistă în jos și de viteza eliberatoare. Nu-mi era deloc frică, ceva cu totul nou pentru mine. Era locul în care puteam să îmi dau drumul din strânsoarea în care mă țineam altfel singură în fiecare zi și să-mi permit să fiu un pic exuberantă, luând strâns virajele și încercând opriri mișto, din întoarcere. În schimb, la înot mă simțeam întotdeauna ciudat. Nu mi-a plăcut niciodată vulnerabilitatea pielii dezvelite în public, dusă la extrem de frigul ăla oribil pe care-l simți când ieși din bazin. Pe de altă parte, la prima lecție fusesem aruncată în apă cu forța, o procedură des întâlnită la instructorii de înot, cu rol de leac de frică. Mie nu mi-era frică de apă nici înainte de asta. Tot ce-am învățat a fost să-mi fie și mai frică de oameni.

Același instructor care ne învăța toate aceste sporturi organiza și excursii pe munte și tabere. Era un fel de bunic simpatic, cu mustață albă stufoasă, destul de scund și îndesat, care în drumeții purta o pălărie de fetru verde. Arăta ca un pitic de grădină și părea bun și mereu pus pe glume. Strânsese în jurul lui o comunitate ce devenise faimoasă în Brașov, formată din puștani gălăgioși și veseli de toate vârstele.

Într-o vară, a venit momentul în care am mers și eu pentru prima dată într-o tabără la munte, împreună cu sora mea, cu acest instructor și grupul lui de copii. Cred că eram prin clasa a 2-a. În prima zi nu am mers decât până la cabana Plaiul Foii, de unde urma să facem mai multe excursii pe Piatra Craiului în zilele următoare. Urma să dormim într-un dormitor cu toate fetele din grup. De cum s-a lăsat seara a început să-mi fie groaznic de urât. Nu-mi amintesc dacă am plâns, deși știu că mă durea pieptul de teamă și că în jur erau mulți alți copii speriați, care voiau acasă. În schimb, în dormitorul băieților era hărmălaie mare, ba chiar se apucaseră să ne facă vizite și să ne necăjească, așa că la un moment dat instructorul s-a dus la ei, i-a ales pe cei mai puși pe năzbâtii, și i-a așezat, la propriu, cu fundul în tufele de urzici de pe lângă cabană.

A doua zi, după turele pe munte, s-au organizat tot felul de jocuri și concursuri în aer liber. Soră-mea părea să se simtă bine cu ceilalți adolescenți de vârsta ei, iar eu oscilam între puținii copii pe care îi știam, de regulă privind la ceilalți, mai degrabă decât să particip la vreo activitate. La un moment dat, m-am dus până în cameră. E o chestie pe care o mai fac și-acum, când nu îmi găsesc locul, îmi fac de lucru bântuind de colo-colo, ca și cum aș avea ceva de rezolvat în cel mai îndepărtat loc cu putință, ca să pot pierde timp cu deplasarea. Am intrat în camera mare și goală, cu zeci de paturi aliniate, care, spre deosebire de noaptea trecută, arăta chiar drăguț în lumina după-amiezii. Îmi amintesc niște pături portocalii rufoase, dar vesele, rucsacii tuturor fetelor, aruncați care pe unde. Începeam să simt puțin sentimentul acela de apartenență la ceva mare și frumos, care te înghite dar te și protejează, așa cum se întâmplă mereu în tabere sau la concerte.

Și atunci a intrat instructorul. Prietenos, zâmbitor. Mi-era frică de el, poate de la episodul cu înotul, poate de la treaba cu urzicile sau de la atitudinea aceea de profesor strict pe care o punea în joc când ne învăța ceva. Atitudinea aceea la care n-am răspuns niciodată, ca elev, dar pe care alții o consideră benefică și necesară. A venit să mă întrebe dacă încă mi-e dor de casă, dacă am dormit până la urmă noaptea. Era puțin zeflemitor, ca și cum ar fi zis, copiii mari nu plâng, dar și ciudat de afectuos și atent la mine, cum nu-l mai văzusem până atunci. S-a așezat pe pat, lângă mine, cu atitudinea aia protectoare, de „o să am grijă de tine, nu o să ți se întâmple nimic rău”.

A început prin a-mi băga mai bine tricoul în pantalonii scurți cu elastic, chipurile ca să mă aranjeze, ca un bunic grijuliu, să nu îmi fie frig la spate. Doar că, înainte să-mi dau seama prea bine ce se întâmplă, ajunsese cu o mână pe sub haine și mă mângâia încet pe sub chiloți și pe sub tricou, săpând parcă după bucăți din mine care încă nu existau acolo, niște sâni care, ironic, n-au mai crescut niciodată, niște păr în care să își ascundă degetele gigantice. Îmi părea și atunci și îmi pare și acum atât de ciudat că insista pe acele locuri în care nu exista încă nimic, de parcă dacă ar fi găsit acele lucruri, și-ar fi legitimat comportamentul.

S-a terminat când a intrat în cameră o altă fetiță. Mi-a aranjat patern hainele, cred că mi-a dat și o bătaie pe umăr, ca de îmbărbătare, și-a plecat. Nu i-am spus nimic celeilalte fete, nici soră-mii, nici altcuiva, până mult, mult mai târziu.

Nu-mi mai amintesc despre excursia respectivă decât întoarcerea acasă. Pe drum spre gara din Zărnești, ne-am trezit deodată în mijlocul unui câmp. Toată călătoria noastră fusese pe munte, în urcare sau coborâre, pe pante din ce în ce mai abrupte, și deodată eram pe câmpul ăsta deschis și ne cuprinsese un fel de euforie a locului plat, de alergam care încotro. Se poate să fi fost chiar pe arătură, fiindcă știu că ne-am umplut de noroi, eram în bocanci și pantaloni scurți, și până să ajungem în tren ni se uscase o crustă de nămol pe piele, până la genunchi, ca o a doua piele străină, mai rezistentă. Culesesem flori, bujori sălbatici galbeni, și stăteam acum în vagon să le sortăm pe cele pleoștite de cele încă vii, fiindcă voiam să îi duc mamei un buchet cât se poate de frumos. În cele din urmă, au mai rămas doar vreo câteva fire, un buchețel destul de anemic. Eram al naibii de obosită, mai obosită decât fusesem vreodată, la urma urmei, nu mai urcasem niciodată pe munte până atunci. Nu simțeam nimic altceva decât bucuria aceea imensă a mersului acasă.

*

În iarna aceluiași an, fiindcă nu spusesem încă nimănui despre ce se întâmplase și deci continuam să merg la activitățile organizate de omul respectiv, s-a întâmplat din nou. Mai rău este că nu mi s-a mai întâmplat mie. S-a întâmplat la câțiva pași de mine, am știut că se întâmplă, și nu am făcut nimic.

Eram iarăși în tabără, de data asta iarna, pe Postăvarul. Mergeam la schi în fiecare zi și eram cazați la Cabana Cristianul Mare. Dormeam de această dată în camere de câte patru, în care ne culcam două câte două în cele două paturi. Eu cu soră-mea, iar în patul vecin o fată de vârsta soră-mii și o alta mai mică decât mine. Era o fetiță frumoasă și delicată, mi-o amintesc cu un nor de păr castaniu lung și ondulat și o voce mică. Nu vorbea mult, dar zâmbea des.

Noaptea, copiii mici aveau ora de culcare la 10, în timp ce adolescenții aveau voie să stea mai târziu la discotecă. Ne retrăgeam în camerele reci și întunecoase și încercam să dormim. Inutil să menționez că, pe lângă frustrarea că nu puteam să participăm mai departe la distracție, muream și de frică. În plus, niște copii mai mari înfundau chiuvetele de la baie cu hârtie igienică, ca să grohăie, și ne povesteau că așa fac urșii care se apropie de cabană prin bezna din vârf de munte.

S-a întâmplat într-una din primele nopți, înainte ca fetele mari să se întoarcă în cameră. Ușa s-a deschis încet și a intrat o umbră. Știam cine e. Probabil că mă așteptam chiar să vină, deși blocasem cumva prima întâmplare și o ignorasem cu desăvârșire până atunci. S-a apropiat de mine doar puțin, m-a învelit mai bine, și apoi s-a îndreptat spre patul celălalt. S-a așezat pe marginea patului, așa cum făcuse și în după-amiaza aceea de vară, și-a rămas acolo. Încercam să dorm și încercam să aud în același timp, dar nu se auzea nimic. Nu m-am mișcat. Nu am zis nimic. A durat o veșnicie, și într-un final a plecat.

A doua zi, după colega mea de cameră au venit părinții să o ia acasă și nu am mai văzut-o niciodată de-atunci.

*

Vă revoltă ceea ce ați citit mai sus. Cred că nimeni nu ar fi în stare să spună că e ok să i se întâmple asta unor copii. Ba chiar, îndrăznesc să spun – spre deosebire de alte subiecte delicate pentru care e nevoie să îți imaginezi că s-ar întâmpla copilului tău, ca să poți să începi să empatizezi – cred că vă e de-ajuns în cazul ăsta să știți că victima era un copil, orice copil, iar cel care îi făcea rău era un adult.

Dar poate vă gândiți că situația asta nu are nicio legătură cu viața reală, că este o aberație atât de profundă încât nu are nimic de-a face cu cum funcționează, în general, societatea noastră. Poate vă gândiți, de asemenea, că nu are nicio legătură cu alte subiecte, cum ar fi cel al agresivității sau cel al hărțuirii sexuale, despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme. Din păcate lucrurile nu stau chiar așa.

În primul rând, România e o țară plină de figuri de autoritate de acest tip, urmate de prea mulți oameni dispuși să creadă în ele ca într-un fel de zei. Și sunt prea mulți cei care cred că diferite feluri de agresiuni din partea acestor autorități sunt ok. Că agresiunile profesorilor din școală modelează firea copiilor și a tinerilor într-un mod benefic. Sau că agresiunile șefilor de la locul de muncă te ajută să crești profesional. Practic, e bine să fii aruncat forțat în apă sau să fii pus cu fundul în urzici, fiindcă devii mai tare. Dar cât de greu e să ajungi de la acest uz de forță „legitim” la ideea că ai un drept asupra celuilalt și poți să te folosești de el așa cum îți place?

Când autoritatea frânge voința copilului (sau a adultului) sau îi limitează dorința și capacitatea de a gândi cu propria minte, e un abuz. Când spune, locul tău e aici, locul meu e deasupra ta, fiindcă eu știu mai bine ca tine, și tu nu ai un cuvânt de spus, e un abuz. Când se joacă cu sentimente și frici ca și cum acestea ar putea fi vindecate prin șoc, e un abuz.

Apoi, când nu ai educație emoțională și nici sexuală, nici oferită de școală, nici de părinți, dar ai din multe direcții educația „statului cuminte”, deschizi calea la abuzuri de toate felurile, și asta nu doar în copilărie: când ești copil ești cel mai vulnerabil, dar vulnerabili suntem toți într-o oarecare măsură, la orice vârstă.

Iar dacă nu toată lumea a avut experiența de a nu fi stăpân pe propriul corp, sunt mult mult mai mulți cei care au experiența de a nu fi stăpân pe propria minte și propriile sentimente. Atâta timp cât nu încetăm să facem diferite categorii de oameni să se simtă ca și cum nu ar fi suficient de buni, fie prin educația paternalistă în care femeia e mai prejos decât bărbatul, fie prin educația religioasă care pune la colț pe te miri cine, fie prin modele imposibil de atins, fie prin abuzuri și umiliri unice sau repetate, o să continuăm să avem o societate bolnavă, plină de persoane are nu își cunosc valoarea, nu își cunosc nevoile, nu știu să se simtă bine în propria piele, în fine, care suferă aproape în fiecare zi a vieții lor.

*

M-am întrebat adesea de ce nu am simțit mai multă suferință în acea primă tabără pe munte. De ce am stat cuminte acolo. De ce nu m-am revoltat. De ce nu am devenit măcar un copil rebel, mânată de nedreptatea acestui abuz. Oare, în cazul ăsta, înseamnă că exagerez importanța acestei întâmplări? Dacă nu am simțit suficientă durere, înseamnă oare că nu am fost victima unui abuz? Oare lipsa revoltei de atunci înseamnă că am meritat ce s-a întâmplat?

Cred că o parte din lipsa mea de reacție izvorăște din ambiguitatea sentimentelor mele de atunci. Eram un copil cuminte, fragil și nesigur, incapabil să-și facă prieteni, dornic să aibă încredere și să se lipească de oricine i-ar fi dat un pic de atenție. E oribil să spun asta, e poate o nedreptate pe care mi-o fac singură urmărind gândul ăsta, dar este adevărul. El mă alesese pe mine dintr-o sumă de alți copii, ceea ce însemna, poate, că eram specială și că meritam atenția lui. Meritam să fiu folosită, de fapt, dar am înțeles târziu că ăsta era gândul rămas tatuat undeva adânc de tot în mine: „merit să fiu folosită pentru nevoile altcuiva, în timp ce nevoile mele nu contează”.

Iar despre faptul că nu am făcut nimic în noaptea cealaltă de iarnă, nu am incertitudini. Doare de mii de ori mai tare decât ce am pățit eu. Știu că sunt vinovată de lipsă de curaj. O, da, știu și că eram doar un copil, că mă protejam instinctiv și că nu înțelegeam bine nici măcar propria traumă, darămite să mă interpun în trauma altcuiva. Dar cu vinovăția nu te pui, oricâte argumente logice ai avea. Ea e acolo și te macină oricum.

De ce țin să povestesc despre asta? De ce încerc să analizez ce s-a întâmplat acolo și să spun cu voce tare? Fiindcă știu că înțelegând ce am pățit și cum au reacționat creierul și sufletul meu la asta, pot să sper că voi începe să mă vindec de trauma asta și de efectele ei. Pot să o fac fără să mă tem, fiindcă eram copil când s-a întâmplat și e clar pentru oricine că nu meritam asta.

Dar pentru fiecare dintre noi care se ridică și spune că unul dintre abuzurile astea nu este ok, există zeci care nu știu sau nu pot să se apere, zeci care nu știu sau nu pot să recunoască nedreptățile astea, sau care nu cred că merită mai mult. De exemplu, fete și femei cărora li se spune că nu au voie să simtă că au fost nedreptățite sau că sunt chiar vinovate pentru mârșăvia celor care s-au folosit de ele. Fete și femei care trăiesc în relații abuzive și nici nu își dau seama. Fete și femei care acceptă fărâme de afecțiune fiindcă nu cred că au dreptul la mai mult. În condițiile astea, ce șanse ai să te vindeci vreodată?

Pentru asta avem nevoie să vorbim mult despre astfel de întâmplări. Viața între regulile pe care le acceptăm fără să le punem la îndoială, tăcerea apropo de subiecte pe care le considerăm tabu, refuzul de a ne confrunta cu traumele, sentimentele și slăbiciunile noastre ne fac rău tuturor. Chiar dacă deschiderea nu pare să dea rezultate concrete imediat, cred cu tărie că e singurul mod prin care putem să creștem, în sfârșit. Să ne ascultăm unii pe alții, să ne încurajăm, să ne iubim reciproc, să găsim acele voci protectoare și blânde, care să se opună vocilor - interioare și exterioare - care ne trag în jos și ne umilesc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Memory of the day 21/02

Memory of the day 21/01

Memory of the day 06/02