-

Ce se intampla cand nu mai stii unde esti acasa? Cand esti un nomad pe care toata lumea il imbie si-l mustra "cum sa nu te mai simti acasa aici?" "daca nu aici atunci unde?".. Si totusi nu mai ai senzatia aceea greu de "explicat" dar cu siguranta familiara tuturor, de ACASA, de sfarsit de drum, de "locul unde te asteapta cineva sau ceva"..[Cand eram mai mica, si am plecat in prima calatorie la mare, in Turcia(1995?), eram foarte foarte trista ca mergeam undeva unde nu ne astepta nimeni, am tot intrebat, de altfel, "Mama, acolo cine ne deschide usa? Mama, la cine stam?"... am stat intr-o viluta frumoasa si cu care m-am obisnuit pana la urma, asa cum te obisnuiesti cu fiecare loc pe care ai timp sa-l cunosti, dar nemultumirea ca nu ne-a asteptat nimeni tot a ramas(mai ales ca inainte de asta, cand mergeam la mare mergeam la "Tanti Cica", la gazda noastra din 2 Mai, mereu aceeasi; pe vremea aceea verile mergeam la tara in unul din multele locuri cu rude prietenoase, la Rucar, la Afumati, Magura sau Razboieni, si la 2Mai era deja ca si cum eram tot "la noi"). ]
Ei, acum cand vin la Brasov fiecare e cu treburile lui, si eu cu ale mele, mereu in tranzit, fiecare dintre noi. Chestia cu asteptatul s-a complicat, o data pentru ca nu mai are nimeni timp de asteptat... si-apoi s-au amestecat toate atat de tare, bunici mutati la Brasov, ce nebunie, n-as fi crezut niciodata ca bunicii "de la Bucuresti" si bunica "de la Pitesti" vor deveni toti, din pacate, "de la Brasov".. Apoi incepi sa identifici notiunea de "casa" cu cate o persoana noua, foarte draga, dar care e la fel de "miscatoare" ca si tine; acasa e unde e el, si el e mereu altundeva..
Cel mai dureros e ca simti ca nu te mai opresti. Ca lucrurile nu se mai termina cand ajungi intr-un loc familiar, ca esti in continua rotatie si nu-ti poti trage sufletul niciodata. Ajungi "acasa", si in cateva zile trebuie sa pleci "acasa" si tot asa, la infinit..

Comentarii

Anonim a spus…
Cred ca e normal sa te simti asa acum, la varsta asta. Trebuie sa recunosc ca eu nu mi-am pus problema atat de direct..am observat totusi un lucru ciudat, mai ales in timpul anului. stateam o perioada in bucuresti, iar cand veneam acasa (da, acasa) la brasov, cand trenul in care ma urcasem pornea, ii simteam vibratiile si vedeam blocurile din jurul garii de nord ramanand in urma, simteam o extraordinara usurare.paraseam orasul ala mare si sufocant.mergeam acasa. stateam doua zile si ma urcam din nou in tren, de data asta in directia opusa. simteam o apasare cand pornea, uneori chiar imi dadeau lacrimile. dar, dupa cativa zeci de kilometri ma apuca entuziasmul, si deveneam nerabdatoare. abia asteptam sa ajung si sa incep o noua saptamana. ma simteam de parca marea ma aruncase pe tarm doua zile, pentru ca, in cele din urma, un val sa ma fure din nou si sa ma readuca in valtoarea ei. mergeam...acasa?
20/8/07 23:04
Lia Miruna Marin a spus…
sper din tot sufletul ca o sa vina vremea sa ma simt din nou acasa undeva. pentru ca la brasov devine din ce in ce mai trist, uneori chiar si cand merge bine ma simt asa si nu stiu de ce.
21/8/07 10:27
Unknown a spus…
comentez si eu. la ora asta usually way passed my bed time...
Dupa ce intzelegi ce simtzi, si dc te simtzi asha, the next step este sa try to make everything "acasa". Mi s-a intamplat de multe ori sa raspund , in bucuresti fiind, ca merg "acasa", adik la camin. Pentru cine cunoashte caminu meu, ... that thing can never be "acasa". si totushi... :)
Acasa nu e numa un loc. acasa nu e un sfarshit de drum.
acasa e unde, cum si cand vrei tu :)
7/9/07 23:06
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Și eu.

-
A fost o vreme în copilăria mea când mergeam des la tot felul de activități sportive, toate organizate de un singur instructor. Primăvara și vara mergeam la tenis și înot. Când se făcea prea rece și ploios ca să batem mingea, făceam un fel de gimnastică la aparate într-o sală de lângă terenul de tenis. Iar iarna eram la schi în fiecare sâmbătă dimineața. Ne trezeam foarte devreme și ne duceam în Livada Poștei, de unde ne ridica un microbuz doldora de echipamente și copii. Mi-era groaznic de lene și nu o dată am avut discuții cu mama despre cum nu trebuie să te lași de o treabă începută doar fiindcă e greu. Dar pe pârtie nu mai era niciodată greu. Eram îndrăgostită de schi, de faptul că eram singură cu schiurile și nu avea cine să mă vadă și să mă judece, de senzația aparentă a lipsei de control atunci când aluneci pe pistă în jos și de viteza eliberatoare. Nu-mi era deloc frică, ceva cu totul nou pentru mine. Era locul în care puteam să îmi dau drumul din strânsoarea în care mă țineam...
Continuare »

mereu intrebari..

-
Cum sa am curaj a sa speak my mind in lumea mare cand nu am curaj(sau voie.. sau nesimtirea necesara..) sa spun ce cred in cercuri mult mai inchise.. in care ceea ce as spune cu siguranta nu ar fi gresit... Cat de mare e greseala ca nu reusesc sa accept un om al carui cel mai mare pacat e faptul ca nu ii accepta pe ceilalti(ponegrindu-i, chinuindu-i cu vorbe, ridiculizandu-i)?
Continuare »