Despre demoni

Era o vreme cand monstrii mei "de casa" erau niste animalute cuminti si destul de placute la vedere. Nelinistile ce faceau parte integranta din "Miruna" imi rascoleau fiinta in asa fel, incat scoteau la iveala mereu ceva nou, un inteles ascuns. Ele erau eul meu creator. Cand inceapeau sa-mi vajaie prin minte iesea ceva bun, ceva ce uneori nici nu intelegeam, la momentul 0, de ajungeam sa ma minunez de ce-au fost in stare sa scoata din mine. O sa radeti, dar cand scriam, scriam mereu cu senzatia ca imi merg mainile si gandurile fara mine, ca eu sunt in stand-by, ca sa descoper rezultatul uneori chiar mai tarziu decat primii mei cititori. Mi-am zis de nenumarate ori ca atunci cand scriu nu scriu eu, ci un fel de sub-eu(nu l-am citit pe Freud, dar stiu ceva ceva despre existenta a mai multe eu-uri), incontrolabil. Dar asta era un act creativ. Deloc periculos. Zbuciumat, dar frumos. Curatator pe dinauntru.

De ceva timp monstrii mei nu-mi mai sunt prieteni. Nu-i mai pot mangaia pe spatele grunjos, imbratisandu-le forta creatoare. Am crescut, si pe semne ca au crescut si ei, le-am scapat, deodata, lesa, sau poate i-am hranit, ca-n filme, cu prea mult--deznadejde, lene, prostie, disperare. Acum nu-mi mai apar la joaca; nu mai creeaza, ci distrug. Acolo unde inainte imi deschideau ochii spre ceva nevazut, acum mi se-aseaza pe pleoape si nu-mi dau voie sa stiu si sa vad ceea ce fac. Decat mult, mult prea tarziu.

Astazi mi-e frica de mine. Astazi simt ca trebuie sa-mi dau afara strigoii care ameninta sa ma umple pana la explozie. Astazi m-as resemna cu pierderea fortei creatoare, atata timp cat dispare si noua, inspaimantatoarea, forta de distrugere.