Al cincilea bunic
Sunt pe lumea asta copii care nu au norocul să-şi cunoască bunicii, sau îi pierd pe unii dintre ei prea devreme, înainte să-şi dea seama cât sunt de preţioşi. Sunt copii din viaţa căruia bucăţelele acestea colorate, imaginile acestea cu feţe zbârcite şi zâmbitoare, senzaţia nemaipomenită că sunt centrul--unicul, niciodată mutabilul centru al universului cuiva.
Eu nu sunt unul dintre ei. Şi nu am avut parte doar de toţi părinţii părinţilor mei, adică de o colecţie de bunici variată şi plină de haz. Mai mult. Eu sunt nepoata a 5 bunici.
Mama şi tata sunt amândoi doctori, bunicii nu locuiau în Braşov, iar sora mea era deja la şcoală atunci când m-am născut. Astea sunt motivele, foarte simple de altfel, pentru care la noi în casă a intrat Tanti Irma, bunica mea unguroaică. Din primul meu an de viaţă a vegheat asupra mea cu grijă şi drag, de parcă aş fi fost copilul ei.
Tanti Irma este prima şi singura persoană pe care nu am văzut-o tristă niciodată. Deşi din primele zile în care am început să disting feţe, era deja o bătrânică. Astăzi are mai bine de 80 de ani, şi zâmbetul ei e acelaşi. Un zâmbet care nu e doar zâmbet, ci pare că o să se transforme în râs în orice moment. Un zâmbet atât de cald şi de bun, comparabil poate doar cu zâmbetul unei alte bunici grozave(doar că pe Dada am văzut-o din păcate şi plângând). De unde l-o fi scos? Cum de tristeţile deloc puţine din viaţa ei nu i l-au furat nici un moment? Poate să fi ştiut că tristeţile îi pot strica pe copii? Poate că un suflet bun nu are cum să nu iasă la suprafaţă. Sau poate că e ceva magic la mijloc, poate că Tanti Irma e zâna mea bună, venită dintr-o altă lume, mai frumoasă.
Şi ar mai fi o dovadă că are stofă de vrăjitoare bună: felul în care mi-a salvat viaţa, într-o zi în care, bebeluş fiind, era să cadă un dulap suspendat peste mine. Dar Tanti a simţit fără îndoială ceva şi m-a tras la pieptul ei cu câteva momente înainte, şi uite-aşa uşile de sticlă s-au spart dar nu m-au omorât pe mine, ci au zgâriat-o pe ea.
Mai e nevoie să spun cu ce grijă îmi făcea de mâncare ca să-mi placă, cum îmi spunea poveşti ca să mănânc; cum mi-a adus mereu de ziua mea trandafiri din grădina ei; cum a făcut tort pentru fiecare membru al familiei la fiecare aniversare de când ne cunoaştem şi cum ori de câte ori vin acasă şi nu a apucat să facă o prăjitură îşi face sânge râu toată ziua; cum lăcrima la fiecare cadouaş pe care i-l făceam, la fiecare rânduleţ scris de mine—mă gândesc uneori că, lucrând la creşă, avusese grijă de atâţia copii pe care nu-i vedea decât mici: eu am fost prima pe care a putut-o vedea mare, din ce în ce mai mare, învăţând să scriu, mergând la şcoală şi facultate (sper ca într-o zi să poată veni la nunta mea). Povestea ei preferată, pe care o spune oricui se nimereşte pe la noi prin casă odată cu ea, e despre cum îmi măsura înălţimea la pieptul ei, şi-i veneam pân aici, dupaia pân aici, şi dupaia... rămâne cu mâna în aer deasupra capului şi îi dau lacrimile de cât de mult m-am înălţat.
Deşi pare o prejudecată, în orice unguroaică văd pe stradă o văd pe Tanti. Gesturile ei, ticurile ei verbale, accentul adorabil, felul în care îmi spune numele. Acum Tanti Irma are nepoţica ei, care e deja şi ea mare, dar vine la noi o dată pe săptămână ca să mai ajute la câte ceva şi ca să ne vadă. Uneori mă nimeresc şi eu în Braşov şi ne întâlnim. Tremură sufletul în mine când îmi sărută mâinile şi mă laudă fără încetare. Nu mi se pare că merit atât de mult, oricum sunt acum atât de departe, o văd aşa rar şi îi mai spun prea puţine.
Eu nu sunt unul dintre ei. Şi nu am avut parte doar de toţi părinţii părinţilor mei, adică de o colecţie de bunici variată şi plină de haz. Mai mult. Eu sunt nepoata a 5 bunici.
Mama şi tata sunt amândoi doctori, bunicii nu locuiau în Braşov, iar sora mea era deja la şcoală atunci când m-am născut. Astea sunt motivele, foarte simple de altfel, pentru care la noi în casă a intrat Tanti Irma, bunica mea unguroaică. Din primul meu an de viaţă a vegheat asupra mea cu grijă şi drag, de parcă aş fi fost copilul ei.
Tanti Irma este prima şi singura persoană pe care nu am văzut-o tristă niciodată. Deşi din primele zile în care am început să disting feţe, era deja o bătrânică. Astăzi are mai bine de 80 de ani, şi zâmbetul ei e acelaşi. Un zâmbet care nu e doar zâmbet, ci pare că o să se transforme în râs în orice moment. Un zâmbet atât de cald şi de bun, comparabil poate doar cu zâmbetul unei alte bunici grozave(doar că pe Dada am văzut-o din păcate şi plângând). De unde l-o fi scos? Cum de tristeţile deloc puţine din viaţa ei nu i l-au furat nici un moment? Poate să fi ştiut că tristeţile îi pot strica pe copii? Poate că un suflet bun nu are cum să nu iasă la suprafaţă. Sau poate că e ceva magic la mijloc, poate că Tanti Irma e zâna mea bună, venită dintr-o altă lume, mai frumoasă.
Şi ar mai fi o dovadă că are stofă de vrăjitoare bună: felul în care mi-a salvat viaţa, într-o zi în care, bebeluş fiind, era să cadă un dulap suspendat peste mine. Dar Tanti a simţit fără îndoială ceva şi m-a tras la pieptul ei cu câteva momente înainte, şi uite-aşa uşile de sticlă s-au spart dar nu m-au omorât pe mine, ci au zgâriat-o pe ea.
Mai e nevoie să spun cu ce grijă îmi făcea de mâncare ca să-mi placă, cum îmi spunea poveşti ca să mănânc; cum mi-a adus mereu de ziua mea trandafiri din grădina ei; cum a făcut tort pentru fiecare membru al familiei la fiecare aniversare de când ne cunoaştem şi cum ori de câte ori vin acasă şi nu a apucat să facă o prăjitură îşi face sânge râu toată ziua; cum lăcrima la fiecare cadouaş pe care i-l făceam, la fiecare rânduleţ scris de mine—mă gândesc uneori că, lucrând la creşă, avusese grijă de atâţia copii pe care nu-i vedea decât mici: eu am fost prima pe care a putut-o vedea mare, din ce în ce mai mare, învăţând să scriu, mergând la şcoală şi facultate (sper ca într-o zi să poată veni la nunta mea). Povestea ei preferată, pe care o spune oricui se nimereşte pe la noi prin casă odată cu ea, e despre cum îmi măsura înălţimea la pieptul ei, şi-i veneam pân aici, dupaia pân aici, şi dupaia... rămâne cu mâna în aer deasupra capului şi îi dau lacrimile de cât de mult m-am înălţat.
Deşi pare o prejudecată, în orice unguroaică văd pe stradă o văd pe Tanti. Gesturile ei, ticurile ei verbale, accentul adorabil, felul în care îmi spune numele. Acum Tanti Irma are nepoţica ei, care e deja şi ea mare, dar vine la noi o dată pe săptămână ca să mai ajute la câte ceva şi ca să ne vadă. Uneori mă nimeresc şi eu în Braşov şi ne întâlnim. Tremură sufletul în mine când îmi sărută mâinile şi mă laudă fără încetare. Nu mi se pare că merit atât de mult, oricum sunt acum atât de departe, o văd aşa rar şi îi mai spun prea puţine.
Comentarii