Carmen

Uneori ne intalnim cu prieteni vechi si in loc sa ne apuce jalea ca nu ne-am mai vazut de mult, in loc sa pierdem vremea cu pareri de rau inutile, ne simtim imediat de parca toti anii nici n-ar fi trecut. Sau, asa cum s-a intamplat intre mine si Carmen ieri, stam scarpinandu-ne in crestet sa ne dam seama cand ne-am vazut ultima oara... nevenindu-ne sa credem ca au trecut mai bine de 2 ani de atunci.
M-am simtit atat de bine cu ea, tocmai pentru ca nu a plutit intre noi nici un moment vreo boare de parere de rau, sau sentimentul ala de nepotrivire--cine e omul asta de langa mine, nici nu mai stiu--desi, cel putin teoretic, am trecut amandoua prin destul de multe schimbari (cel mai important, poate, nu mai scriem nici una poezii...). N-a fost nici o invidie fata de ce a realizat cealalta intre timp. Sau vreo privire fugara catre ceas.
[Poate ne-am simtit la fel pentru ca am baut ceai. In liceu mergeam la ceainarie (care intre timp a apucat sa se si inchida :( ) si planuiam sa ne inscriem la cenaclul literar care avea loc acolo duminica.]
Cred ca secretul e de fapt ca ne intelegem intr-un mod greu de definit, dincolo de discutiile propriu-zise, dincolo de zambete si circumstante, si ne linistim reciproc (<--aici citez din Carmen oarecum). Ne facem bine. Intalnirile noaste nu sunt explozive, iesite din comun, extrasentimentale, false. Sunt simple si frumoase. A fost grozav sa te revad.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Și eu.

mereu intrebari..