Rămânând în zona vitezei...

Vă anunţăm că ne-am luat biciclete! Una albă şi-una neagră (e clar, planează nunta deasupra noastră, da ştiţi cum, jos de tot aşa, „aproape” ne apasă pe creştet :P dacă până şi bicicletele sunt bride and groom style ... ). Amândouă (poate prea) sportive. Am pedalat cu spor prin Herăstrău şi prin cartier, ba Cos s-a dus şi la muncă călare pe EVO9 (ce n-aş da să-l văd mai încolo la costum şi pe două roţi, cum fac domnii respectabili de prin vest)! Am făcut loc pe balcon, ca să le parcăm, şi vorba domnului, le-am luat şi fiarele adiacente (lanţ & pompă deocamdată). Şi suntem tare încântaţi. Sperăm să ne ţină această nouă aventură cât mai mult.

Trebuie însă să recunosc că eu m-am încurcat iarăşi printre fire de amintiri (veşnic înapoi priveşti, Mişule), şi îmi înşel noua achiziţie, cel puţin în gând, cu doi prieteni mai vechi: Pegasul şi tricicleta no-name din copilarie. Amândouă hărtănite câte-o vară, stricate şi/sau rămase mici mult prea devreme, amândouă regretate amarnic...

Prima a fost tricicleta, despre care nu mai ştiu decât că era roşie şi că era de pe vremea în care încă nu purtam ochelari (acu e clar de ce nu-mi mai amintesc nimic despre cum arăta :P). Mă plimbam pe terenul de la Rucăr şi făceam concurs cu sorumea, care, mai mare fiind, se dădea pe patine cu rotile (din alea cu 4 roţi, din piele, care se prind peste adidas :D) şi, inevitabil, câştiga întotdeauna—imaginaţi-vă că pedalaţi frenetic pe o maşinărie care are în lungime jumătate cât pasul concurentului vostru... Bunicele ne aşteptau la un capăt de teren, să premieze câştigătorul, şi trişau de fiecare dată, dând premii de consolare tot aşa de mari. Tricicleta am stricat-o, dar cred că se poate spune şi că mi-a rămas mică, având în vedere că şi-a aflat sfârşitul rupându-se în două... Mi s-a promis că va fi sudată de la o vară la alta şi... n-am mai văzut-o niciodată.

Apoi am descoperit Pegasul, moştenire de la sora-mea – care, dacă mă gândesc mai bine, trebuie să fi fost o bicicletă tare meseriaşă, pentru că era pliabilă, şi dacă ne uităm acum cât costă aşa ceva... Era verde cu alb şi abţibilduri argintii. Şi am avut nenorocul să-l descopăr tocmai într-o vară în care am crescut atât de mult, încât am pornit de la reglajul normal de la şa şi ghidon şi le-am întins până la reglajul maxim – ştiţi, când ajunge bicicleta să arate ca un soi de trotinetă mai mare.. aşa-s de departe roţile de ghidon.. În fiecare zi mă trezeam direct călare. Am chinuit bicicleta aia până la dezmembrare... întâi câte-un rulment, apoi pedalele cu totul (puneam piciorul direct pe bara de metal)... în cele din urmă, am spart camera de la roata din faţă... iarăşi, aşteptând vara următoare ca să-mi iau în posesie „bolidul”, am constatat cu disperare că devenisem mult prea mare pentru un căluţ înaripat aşa de mic.. şi a trebuit să-l dau (după multe rugămiţi), unui verişor.

Dorinţe pentru noua mea bicicletă (de mireasă :P)? Să reziste mai mult de o vară :) Să fie iubită şi hărtănită ca suratele ei. Şi să facă, după câţiva mulţi ani, pui alături de EVO9 (nu cred să fie ceva mai mişto decât o familie care se plimbă împreună pe bicicletă prin parc).