Viata la 150 km/h

[N-am condus, şi n-am să conduc niciodată, sau cel puţin până nu-mi cumpără Cos maşină cu cutie de viteze automată. În plus, când vine vorba de măsurat – în metri, litri, km/h sau alte unităţi de măsură mai mult sau mai puţin pământeşti—Miruna se scarpină în cap şi, în cele mai multe cazuri, îşi dă cu părerea cu naivitatea furnicilor din bancul cu elefantul.* Aşadar nu pot decât să sper că 150 km/h e mult (cât de cât? :D), căci mie mi-a rămas în cap viteza asta de când am fost în Italia acum... nenumăraţi ani... şi ne-au plimbat italienii cu o maşinuţă cu afişaj electronic (oaaaaa), pe care creştea viteza văzând cu ochii, iar mie mai mai să-mi iasă inima din piept când am sărit frumuşel de 120 (aka maximul la Dacia de-acasă), atingând fabuloasa viteză de ... 150 KM/H! ]

Prea lungă introducere pentru fraza: în ultima vreme, mă simt de parcă ne-am trăi viaţa la 150 km/h... (vedeţi, dacă nu v-aş fi explicat că asta-nseamnă foarte repede pentru mine, n-ar fi avut nici un efect :P)

Ştiu ca n-am nici un drept în a mă plânge, că doar eu mi-am legat singură motoraşe cu reacţie la picioare (asta se vrea trimitere la desenele animate cu Bip-Bip şi Willie E Coyote :P) apucându-mă deodată de dizertaţie, sesiune, muncă, nuntă, casă şi maşină proprie şi alte alea... Dar îmi permit totuşi să-mi exprim o nelinişte... că poate, poate, s-a făcut o greşeală. Adulţii din viaţa noastră ne-au povestit, nu o dată, despre cum viaţa o să ne scape din mână şi-o s-o ia la goană, despre cât repede trece timpul de la o vârstă şi uite—tocmai aici e problema: noi parcă eram tineri; intangibili şi invincibili. Imuni la reguli – şi deci şi la treaba cu timpul. Nu? Când şi cum anume am depăşit noi pragul “de la o vârstă”? Cum de-am ajuns să vorbim cu un coleg de liceu de-al tatei şi să ne plângem la unison despre aceleaşi probleme crezute până mai ieri bătrâneşti? Eu cred—sper?—că e totuşi o greşeală şi ne-am rătăcit puţin pe drum, am apăsat ca la jocurile pe calculator pe tasta secretă de sărit peste niveluri şi-am ajuns să vedem cum va fi mai încolo.. dar ne putem întoarce.. oricând... nu?

Şi nu numai că viaţa la viteza asta aiuritoare (încă mai râdeţi de cei 150 km/h amărâţi ai mei? :P) ne hăpăie din timp, nemailăsându-ne să citim, să ne plimbăm cu biţa, să mergem la teatru şi film şi prin excursii, şi, de ce nu, să PIERDEM VREMEA pur şi simplu, ci ne mai şi prosteşte de tot.. căci mărturisesc că mă mănâncă limba în momentul ăsta să mă lamentez că mai ales nu mai am vreme ca să ŞTERG PRAFUL, SĂ FAC MÂNCARE sau SĂ CALC RUFE. Păi e normal aşa ceva?

* Un elefant calcă într-un muşuroi de furnici. Furnicile, revoltate, încep şi se caţără pe elefant. Una, mai vitează, ajunge până pe grumazul elefantului, la care restul muşuroiului strigă: “Strânge-l de gât, strânge-l de gât!”