Mărul

[Povestire scrisă ca temă la atelierul de scriere creativă organizat de Revista de Povestiri în toamna anului 2012 și publicată ulterior în numărul 10 al revistei.]

Cydius zicea că supraviețuirea e o chestie de instinct. Al lui era deosebit de dezvoltat. Adesea îl găseai fredonând, într-un fel de delir mistic: „Simt Mărul, aud cum mă strigă, o, nu mai e mult, frații mei, până când ne vom bucura cu toții de marea Lui bunătate!”, după care începea iar să ne povestească visele lui intens colorate, în care El, Mărul, i se arăta în deplina sa rotunjime suculentă. Alteori era atât de pătruns de viziunile sale, încât nici nu erai în stare să pricepi ce spune. „Vita est Malus domestica”, scanda el atunci cu ochii închiși, „Vita est rodere!”, și se legăna ușor.

Eu unul, nu știam niciodată dacă n-o făcea cumva doar ca să le încurajeze pe larvele cele mai tinere, care din când în când se opreau, se strângeau ghemotoc și nu voiau să mai înainteze. Pe ele chiar le ajuta convingerea că Cydius văzuse Mărul în vis de atâtea ori că-l putea descrie în cele mai mici detalii, ceea ce și făcea, pedant, ori de câte ori avea ocazia. Fructul dorinței noastre avea să fie roșu-verzui, zicea el, rotund și acrișor, cu codița așa și cu coaja așa și pe dincolo, iar în centrul său, sămânța avea să arate exact așa...

Pe mine, toate astea mă făceau să-mi doresc să nu fi ieșit vreodată din ou.

Încă din primele ore de viață, pe când eram cu toții doar o adunătură de larve neonate cu perișorii senzitivi întinși în neștire către lume, mi-a fost clar că nu mă potriveam prea bine printre ceilalți. Frații mei abia scoseseră capul din ou, și deja începuseră să scandeze: „Caută Mărul, caută Mărul”, ca o adunătură de posedați.

Fiecare se lăuda cu indiciile pe care i le șoptea instinctul. Unii se născuseră știind pe dinafară o grămadă de indicații geografice prețioase despre orientarea printre crengi și pe sub frunze, despre cum să te târăști mai eficient sau despre cum să pătrunzi în jos pe codiță. Alții aveau viziuni neașteptate și răvășitoare. Toată ziua bună ziua se trezea câte unul să zică prostii de genul „Mărul miroase a crud!”, iar ceilalți ovaționau unduindu-și corpurile, în vreme ce Cydius îl lăuda: „Bravo, frate, ai atins cunoașterea, aleluia!”

Desigur, mai erau și unii cu viziuni cam ciudate. Într-o dimineață, unul dintre frații mei ne-a zis de pildă că într-o viață viitoare vom avea cu toții aripi colorate, cu care vom zbura de colo-colo, așa cum fac păsările. Până și Cydius a dat din cap la asta, și ne-a dat de-nțeles din priviri că nu trebuie să luăm aminte la astfel de idei crețe. Oricum, fiecare își aducea în cele din urmă contribuția, mai mult sau mai puțin utilă, la înțelepciunea colectivului.

Numai eu, nimic. Nu tu viziuni, nu tu instincte... Când venea noaptea, mă trăgeam deoparte, ghemuit pe câte-o frunză, și adormeam chinuindu-mă să-mi imaginez obiectul acesta pe care toți ceilalți păreau să-l dorească cu atâta ardoare. Degeaba, căci gândul îmi umbla aiurea, compunând cele mai blasfemice dintre imagini. Uneori îmi apăreau în fața ochilor forme lunguiețe îmbrăcate într-o coajă galbenă cu pătuțe negricioase, care la interior ascundeau o materie dulce și păstoasă. Alteori, mici delicii roze, formate din bobițe parfumate aglomerate împreună, semănând puțin cu grupul de ouă din care ieșiserăm cu toții. Dar cel mai îngrozitor dintre vise – îngrozitor fiindcă în urma lui mă trezeam mereu epuizat de-o poftă care numai Mărului avea voie să-i fie hărăzită – era cel în care mă găseam în miezul roșu al unui fruct gigantic, cu o coajă tare, verde închis și cu semințe multe, negre și lunecoase. Mă bălăceam extaziat prin pulpa aceea divină până se făcea ziuă. Iar când deschideam ochii și mă vedeam din nou pe frunză, înconjurat de frații mei cei luminați, mă apuca deznădejdea și nu îndrăzneam să povestesc nimic din ce visasem, de teamă să nu fiu blamat pe vecie sau chiar exilat.

Totuși, cu cât petreceam mai mult timp târându-ne bezmetic în căutarea enigmaticului Măr, cu atât începea să mă obsedeze mai tare întrebarea: Și dacă totuși Mărul nu există? Știam că nu-i bine să-mi pun astfel de întrebări, dar era deja a zecea zi de căutări, și creanga pe care ne perindam părea să semene suspicios de mult cu creanga de ieri. În urmam pe Cydius, învățatul grupului, cu încredere oarbă, iar el ne împărtășea tot felul de pilde despre „nașterea Mărului” sau despre „marele Său sacrificiu pentru rasa viermicească”, asta ca să ne treacă timpul mai ușor. Înaintam mereu încordați, până începeau să ne amorțească câte-un picioruș sau chiar câte două sau patru deodată, până ce seara ne prindea atât de obosiți că nici nu mai aveam putere să ne căutăm o ascunzătoare ferită de ochii păsărilor de noapte.

Dar iată că într-o zi Cydius se ridică pe verticală, cu toate piciorușele răsfirate în lateral și, sprijinindu-se doar pe ultimele trei inele de la coadă, grăi: „Fraților, a sosit momentul așteptat. Neprețuitul Măr a ales în sfârșit să ni se arate. Trageți la o parte frunza aceea de acolo și bucurați-vă!”

Zis și făcut. Câteva dintre larvele cele mai puternice o luară înainte și dădură în lături frunza indicată. Ceilalți așteptau cu sufletul la gură. Nimic nu i-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să urmeze.

Unii dintre frații mei își pierdură de deznădejde echilibrul, și lunecară în gol de pe nervurile pe care se cocoțaseră în așteptarea miracolului. Alții intrară instantaneu în diapauză, așa flămânzi și disperați cum erau. Cydius rămăsese perplex, murmurând în neștire: „Dar numele meu e Cydius Pomonella, Pomonella, așa că este imposibil, vă spun, imposibil, așa ceva nu este cu putință, așa ceva...”

Semăna cu ceva desprins din visele mele cele mai deșuchiate. Doar că fiind adevărată, era cu atât mai ațâțătoare. După ce că avea o formă ovală perfectă și-o culoare înnebunitoare, fructa aceea mai era și acoperită de o pulbere albicioasă și fină care-i dădea o înfățișare cu adevărat nerușinată, aproape obscenă. În vreme ce frații mei, câți mai rămăseseră, se văitau, încovoindu-se și ascunzându-și ochii, eu mă uitam fix la ispita violetă. Muream de poftă. În câteva secunde, pătrunsesem deja dincolo de coajă, și pornisem să mă afund în carnea ei zemoasă și aromată. Eram acasă, în sfârșit, acasă.