O paralelă ratată

[4.07.2016 - din jurnalul ţinut în timpul şcolii de vară de jurnalism narativ de la Fundaţia Calea Victoriei]

Plecând de la curs, am mers vreo 10 minute către Unirii, pe străduțe pe care nu mai umblasem și sub un apus frumos și liniștitor. Am văzut tot soiul de clădiri necunoscute, de la cele vechi şi distinse din zona Popa Soare, la altele, noi şi moderne, cu geamuri multe, oglindind fondul acela roz, așa că, deși pornisem îngândurată și dezamăgită de mine, m-am trezit într-o dispoziție neobișnuit de bună.

La Unirii am hotărât să iau un taxi. L-am ales după numele vag cunoscut al companiei și, recunosc, după prețul obișnuit de 1,39 lei. Când să întreb dacă e liber, domnul respectiv mă primește cu o listă restrânsă de locuri în care era dispus să mă ducă: Drumul Taberei, Crângași, Mihalache, zice. Ușurată, îi spun că tocmai spre Mihalache mă îndrept, și urc. Și apoi, împunsă probabil de dispoziția cea bună ori altfel de impulsul jurnalistic, dau să leg o convorbire:

– Cum de mergeți doar acolo? zic, încercând, pe cele mai nobile, să îl înțeleg pe omul din fața mea și să trec peste impulsul inițial de a mă îmbufna, cum am mai făcut-o, din cauza aparentului moft.

– Merg acasă, zice, în Drumul Taberei. Crângași e pe drum, iar dacă merg pe Mihalache, am de rezolvat ceva la Chibrit, zice.

– Dar altfel, nu procedați așa, nu? întreb, fatidic, dintr-un fel de stupid reflex moralist.

– Nu, răspunde el. Dar cum merg spre casă, mi se pare normal să mai aleg.

Și mie mi se pare, în seara asta, și decid să-mi fac auzită aprobarea.

– Știți, spun, mi se pare că meseria dvs. de taximetrist și a mea, de traducător, se aseamănă întrucâtva. Și de la noi se așteaptă lumea să putem orice, oricum, oricând.

Din păcate, omul meu rămăsese probabil cu gândul la întrebarea anterioară, căci începe, pe un ton acuzator și cu maxim de aplomb, să-mi povestească despre toate belelele meseriei, de la cum singur își plătește motorina și autorizația („Nimic nu primesc de la stat sau de la Iohannis!”), la cum dispeceratele profită de omul de rând și îl taxează ori de câte ori se poate, cum adesea are de dus familii de „ciori” sau oameni care cântăresc vreo 500 de kg, plus bagaje, doar până la gară, și primește numai 5 lei la o cursă de 4,45. Din ce în ce mai furios și vocal. Deja mă simt prost că am deschis așa un subiect dureros. Dar încerc să trec peste toate cuvintele și atitudinile care mă zgârie din discursul domnului și să îi spun din nou că îl înțeleg și că, în continuare, mi se pare că îi pot pricepe bine punctul de vedere.

– Nu, spune, că dvs. nu munciți, cu siguranță, juma de oră pentru 5 lei.

Degeaba încerc să îi explic că, ba pardon, exact la fel lucrez și eu, când vin proiecte mici de câteva cuvinte, că tot la fel de PFA mi-s ca și dânsul, neprotejat de nimeni în țara asta, că și eu cât muncesc, atâta am.

N-a fost chip să port un dialog. Și-a spus omul tot oful într-un monolog cu puternic iz de superioritate masculină, terminând culminant, după revelația „tot românul e nasol, iar taximetriștii sunt de două ori români”, prin a mi se plânge că aici, în țara noastră, fiecare trăiește doar pe propria felie, nu deschide ochii și la ceilalți și nu e dispus să colaboreze ca să obțină ceva mai bun – în speță, condiții mai bune pentru toți taximetriștii. Fără să vadă că același gen de „orbire” tocmai îl făcuse să ignore complet o încercare de apropiere.

Desigur, nu mi se întâmplă zilnic să deschid astfel de discuții sau să încerc să empatizez cu un străin. Sunt și eu, la urma urmei, tot un român. De altfel, o regulă importantă în empatie este să asculți și să nu te pui pe tine în povestea celuilalt, așa că e foarte posibil să fi avut partea mea de vină în convorbirea aceasta ratată, cu toate că am reacționat rezonând sincer cu situația omului. Totuși, nu pot decât să îi dau dreptate acestui om și să-mi confirm o părere despre lume, și anume că e foarte dificil să faci un om să vadă dincolo de propriile lui probleme, chiar și atunci când încerci să dialoghezi de la egal la egal. Fiecare simte că lui îi e mai rău, mai greu, că e mai îndreptățit să se plângă.