Scurtă întâmplare cu bebeluș
[2012]
Mă uit la el cum se înroșește până în vârful urechilor. Urlă fără oprire de vreun sfert de oră, de când mama l-a lăsat și a intrat în cabinet. În sala de așteptare suntem doar noi: sugarul de câteva săptămâni împreună cu taică-său și cu mine, care tocmai am aflat că urmează să am un copil. Mă prefac că urmăresc ceva într-o revistă despre sarcină și, în loc, trag cu ochiul la sărmanul nenorocit care se luptă cu ființa cea creponată, ajunsă deja la o nuanță de vinețiu.
Îl tot rotește și-l reașază, în vreme ce copilul tremură. Nu-mi dau seama prea bine de ce, fie e de la încercările stângace de legănat ale lui taică-său, fie furia din corpușorul lui mic e așa de grozavă, încât îl face să se bălăngăne în chipul ăsta bizar.
Pe tâmpla dreaptă simt un firișor de transpirație. Ce rușine, mă gândesc, ștergându-mă discret, ditamai clinica și nu-s în stare să bage un aer condiționat, ceva.
În revistă scrie că tații trebuie să se implice încă de la început în viața bebelușului, astfel încât acesta să se poată învăța cu vocea, mirosul și atingerea bărbatului. Tatăl nu trebuie să se sfiască de la a înfășa, spăla și adormi nou-născutul, activități pe care va învăța să le stăpânească încă din primele zile de viață ale copilului.
Urechile clăpăuge ale bărbatului din fața mea se ițesc de o parte și de alta a scutecului cu ursuleți. Tocmai ce-a ridicat micuțul în aer, cu o tentativă de „Hopa-șa!” gâtuită. Bebelușul izbucnește într-o combinație artistică de plâns cu tuse și eu simt că mă ia cu amețeală. Parc-aș fi la prezentarea aia de proiect, când se uita toată firma la mine ca la felul șaișpe, și mie mi se pusese un nod în gât cât China...
„Amice”, zice disperat colegul meu de suferință, „îmi dai și mie scutecul ăla din cărucior?”. „Sigur, sigur” și dau să mă ridic. Degeaba, picioarele nu mă ascultă, cad la loc în scaun, deși încercasem zadarnic să mă țin de perete. „Ești ok, amice?”, zice el, zgâlțâind în continuare la bebeluș. „E cam cald, atâta tot”, răspund. El rânjește la mine, sau poate la copilul care în sfârșit a tăcut, fixându-mă cu ochii lui semi-opaci. Nu știu ce vede la mine, dar cred că îi place. Dă simultan din toate extremitățile, și-și schimonosește gurița într-un fel de zâmbet.
Mă uit la el cum se înroșește până în vârful urechilor. Urlă fără oprire de vreun sfert de oră, de când mama l-a lăsat și a intrat în cabinet. În sala de așteptare suntem doar noi: sugarul de câteva săptămâni împreună cu taică-său și cu mine, care tocmai am aflat că urmează să am un copil. Mă prefac că urmăresc ceva într-o revistă despre sarcină și, în loc, trag cu ochiul la sărmanul nenorocit care se luptă cu ființa cea creponată, ajunsă deja la o nuanță de vinețiu.
Îl tot rotește și-l reașază, în vreme ce copilul tremură. Nu-mi dau seama prea bine de ce, fie e de la încercările stângace de legănat ale lui taică-său, fie furia din corpușorul lui mic e așa de grozavă, încât îl face să se bălăngăne în chipul ăsta bizar.
Pe tâmpla dreaptă simt un firișor de transpirație. Ce rușine, mă gândesc, ștergându-mă discret, ditamai clinica și nu-s în stare să bage un aer condiționat, ceva.
În revistă scrie că tații trebuie să se implice încă de la început în viața bebelușului, astfel încât acesta să se poată învăța cu vocea, mirosul și atingerea bărbatului. Tatăl nu trebuie să se sfiască de la a înfășa, spăla și adormi nou-născutul, activități pe care va învăța să le stăpânească încă din primele zile de viață ale copilului.
Urechile clăpăuge ale bărbatului din fața mea se ițesc de o parte și de alta a scutecului cu ursuleți. Tocmai ce-a ridicat micuțul în aer, cu o tentativă de „Hopa-șa!” gâtuită. Bebelușul izbucnește într-o combinație artistică de plâns cu tuse și eu simt că mă ia cu amețeală. Parc-aș fi la prezentarea aia de proiect, când se uita toată firma la mine ca la felul șaișpe, și mie mi se pusese un nod în gât cât China...
„Amice”, zice disperat colegul meu de suferință, „îmi dai și mie scutecul ăla din cărucior?”. „Sigur, sigur” și dau să mă ridic. Degeaba, picioarele nu mă ascultă, cad la loc în scaun, deși încercasem zadarnic să mă țin de perete. „Ești ok, amice?”, zice el, zgâlțâind în continuare la bebeluș. „E cam cald, atâta tot”, răspund. El rânjește la mine, sau poate la copilul care în sfârșit a tăcut, fixându-mă cu ochii lui semi-opaci. Nu știu ce vede la mine, dar cred că îi place. Dă simultan din toate extremitățile, și-și schimonosește gurița într-un fel de zâmbet.
Comentarii