Ce-i de învățat la RMN

Acum câteva zile am fost să-mi fac niște investigații pe la diverși medici, fiindcă de la o vreme îmi amorțesc mâinile tot mai des și a-nceput să mă doară și spatele. E foarte probabil din cauză că lucrez toată ziua la calculator și nu prea am grijă la postură și la pauze. „Nu am grijă” însemnând că stau cu un genunchi la gură și cu celălalt copan sub fund cam 90% din timp și nu mă mișc din poziție câte 2-3 ore odată. Totuși, m-am gândit că n-ar strica să văd ce fel de daune mi-am provocat singură, că poate-poate o să mă înțelepțesc puțin dacă văd că se-ngroașă gluma. (Spoiler: rezultatele au fost bune, nu am decât degenerescențe „minimale” - cum spunea o prietenă, sunt minimalistă - și deci vă scriu din aceeași poziție deosebit de confortabilă.)

Întâi am fost la electromiogramă, o analiză care se realizează prin transmiterea de curenți electrici de-a lungul nervilor, cu ajutorul cărora medicul verifică dacă apar întreruperi pe traseu. Mi-a plăcut la nebunie, în ciuda avertismentelor jenate ale doamnei respective că va fi neplăcut, că o să mă sperii, etc. Poate ar fi trebuit să îi menționez că sunt omul care a pus dinadins mâna pe un gard electric doar ca să vadă cum se simte. Și că la mine acasă, când eram copil, la masa de seară se vorbea despre cele mai recente boli întâlnite de părinții mei pe la muncă. Așadar, această lecție de anatomie în 4D mi s-a părut absolut delicioasă. Am văzut pe rând fiecare deget cum tresare singur, în timp ce simțeam efectiv fiecare milimetru din nerv activându-se. Ceva fascinant, electrizant de-a dreptul, recomand cu căldură.

Speram că o să-mi placă și la RMN, mizând pe același gen de curiozități ciudate, dar n-a fost să fie chiar așa. M-am cam pierdut de când m-a întrebat tehnicianul dacă sunt claustrofobă - bineînțeles că știam că o să intru într-o mașinărie îngustă, doar am văzut suficiente filme cu doctori și am auzit destule povești, inclusiv relatarea absolut savuroasă a bunicului lui Cosmin, despre cum a fost la spital și l-au băgat în „cuptorul acela”. Dar știți treaba cu socoteala de-acasă și cea din târg...

Claustrofobă nu sunt, dar am unele reacții dubioase când lucrurile se strâng în jurul meu. De obicei, are de-a face mai mult cu senzația de a fi strânsă între oameni, vezi multiplele leșinuri sau aproape leșinuri suferite în biserici, cinematografe, săli de spectacol, avioane sau metrouri. Dar asta era altceva, n-avea să fie nici țipenie de om lângă mine, doar eu și cuptorul. I can do this. No problem. Or is there?

A doua problemă a fost când nenea mi-a imobilizat capul într-un soi de cadru din plastic, cu două pernuțe în loc de căști pentru urechi. Deci eram în cuptor și o chestie mă ținea strâns de cap. Și n-aveam voie să mă mișc deloc. „Fiecare mișcare poate să-nsemne 5 minute în plus.”, m-a amenințat medicul. Era din ce în ce mai interesant.

Problema trei: nu am primit pompiță. Toată lumea zicea că o să primesc o pompiță, ca să apăs pe ea dacă e ceva în neregulă. Ei bine, aici nu. Aici am fost instruită că, dacă e vreo problemă, trebuie să dau din picioare, cât să se prindă oamenii din camera alăturată că nu mi-e bine. Nimic mai simplu. Când te apucă disperarea, all you have to do is să bați din călcâie și te vei trezi acasă. Ok, dar dacă dau din picior involuntar? Nu de alta, dar la noi în familie e un tic binecunoscut ăsta, bâțâitul din picior. Sau dacă leșin? Bine, dacă leșin, nici pompița nu mă prea ajută, but still, leșinații nu joacă mărunțel din picioare, asta e clar.

Nenea a apăsat pe buton, patul a început să se deplaseze înăuntru, inima îmi stătea în gât şi bătea bezmetic, ca la puii de găină pe care îi înnebuneam de frică, luându-i în palmă când eram copil. Acum, aparatul mă strângea pe mine în palmă şi, în curând, avea să înceapă să se joace cu mine. Deja respira ca un soi de hipopotam gestant, încă de când intrasem în cameră - iar eu urăsc să respir în paralel cu o altă... entitate, mi se pare mereu că trebuie să țin ritmul şi ajung invariabil să hiper sau hipoventilez. După care a început să pocnească din limbă, batjocoritor, apoi să ţiuie şi să bâzâie, mereu foarte aproape, chiar lângă capul meu prins în chingi. Cel mai ciudat mi se părea că zgomotul mă și speria, mă și calma, atâta timp cât era regulat. Nu mă puteam hotărî dacă e mai mult stresant sau mai mult liniștitor. Când urmărești un ritm ai măcar creierul ocupat. Oricum, cu altceva nu mă puteam ocupa, fiindcă zgomotul era pur și simplu prea tare. Am încercat să mă gândesc la orice, la un moment dat începusem chiar să calculez șirul lui Fibonacci, dar nici măcar n-am reușit să trec de 34. Singurul lucru de care am fost în stare a fost să-mi imaginez, în buclă continuă, pe ritmul tehno din jur, pe nepotul Maxie, pe care îl văzusem mai devreme pe Facetime, cum se cățăra pe un taburet doar ca să lunece înapoi pe podea, sub greutatea poponeței sale rotunde și înscutecite de bebeluș. Recunosc că treaba asta m-a mai calmat cât de cât. Ar face un videoclip bestial.

Știam că trebuie să suport 45 de minute, două secvențe, întâi cervical, apoi lombar. Încercam să discern momentul în care vom trece de la o secvenţă la alta, adică momentul de pauză după care succesiunea de sunete va începe să se repete, dar el nu a venit niciodată și mă simțeam atât de al naibii de trădată. Nu se poate, nu se poate, mi se pare că stau aici de atât de mult timp, și de fapt nici măcar nu am ajuns la jumate! În ultima perioadă zgomotul a fost mai puternic ca oricând și fix ca-n filmele SF în care vine o invazie de roboți extratereștri. Acela a fost momentul în care am crezut că am să renunţ, eram convinsă că-s pe punctul să leșin - be still, my feet, îmi ziceam, în vreme ce mă străduiam din răsputeri să ignor senzația de arsură tot mai puternică pe care o simțeam în zona din craniu cu care stăteam lipită de pat.

După care, liniște. Și liniște. Și iarăși liniște. Mă gândeam, uite, nenorociții, cât mă țin între secvențe, nemișcată așa. ca un Hristos fără brațe, și cu picioarele bătute în cuie, desigur, că altfel trebuie să o luăm de la capăt. Dar m-am trezit că mă mișc îndelung înapoi, semn că nu mă repoziționează, ci chiar mă scot, până am început să-l văd în ceață pe nenea tehnicianul. Ce Dumnezeu am greșit? Eram sigură că am stat cuminte? La ce-a venit ăsta să mă certe?

Când colo, se terminase! Trecuseră 45 de minute, iar micul Maxie și fundul lui mă trecuseră cu bine de tot chinul. N-am simțit bucurie mai sinceră de foarte multă vreme. O dată că am terminat într-un moment în care eram sigură că sunt abia la jumătate. Când e ultima dată când vi s-a întâmplat asta? Să fie ceva mai scurt, mai ușor, mai bine decât te așteptai? Eh? Iată o doză magnetică, nucleară chiar, de optimism right here.

Și-apoi, în viața mea de zi cu zi atât de rar mi se mai întâmplă să termin cu adevărat ceva. Adică, desigur, încep proiecte, termin proiecte, dar atât de rar sunt cu adevărat finite proiectele astea. Cele mai multe vin pe jumătate făcute de te miri cine, te miri când, iar tu trebuie să peticești câte-o propoziție ici și colo, dacă se poate, pentru propria sănătate mintală și ca să nu te cerți cu clientul, ignorând în mare parte ce monștri se ascund în bucățile de care nu ești tu răspunzător. În plus, nu e niciodată un singur proiect în vizor, de unde, sunt mereu 2-3-6 proiecte în derulare și-n în așteptare, deci, deși pedalezi frenetic tocmai cu senzația că mai ai puțin și apoi SE TERMINĂ, de terminat nu se termină, de fapt, niciodată, ci ești prins în șirul ăsta nesfârșit de taskuri care îți bâzâie în creier ca un roi de albine sau, iată, am învățat o nouă comparație, ca un aparat RMN...

Așadar, în urma acestei experiențe, pe lângă poze suvenir cu degenerescențele mele minimaliste, am rămas și cu sentimentul aproape uitat că lucrurile se mai și sfârșesc, și că e loc și de noi începuturi. Sau, vorba aia, „It's always darkest before the dawn”. Here's to that!