Tristețuri

Uneori mi se face dor de un anume soi de tristețe, dar nu din aia personală, care te macină, sau te sâcâie, care-i parte poate chiar din rutina ta personală (sunt trist ca am aia sau n-am ailaltă, și mă apucă periodic). Și nici din cea de tipul ”pentru lumea întreagă” (sunt trist că au pus-o pe Inna pe autobuze și that is soooo wrong).

Nuuu, mi-e dor de-o tristețe din cea creativă, care te face să gândești (mai ales dacă n-ai mai făcut-o de mult, așa cum poa să se jure că n-a mai făcut-o yours truly). Tristețea aia care vine la pachet cu liniște, și care coagulează timpul, de nu-l mai simți fugind, ba din contră, rămâne așa, translucid, peste toată lumea din jur și-o transfigurează.. Tristețea aia pe care o găsești într-o carte frumoasă, sau un cântec, sau o poză, care nu e a ta, dar o faci să fie, ți-o însușești pentru că îți trebuie și-ți hrănește o parte din tine.

(Mereu mi s-a părut că nu ai cum să fii creativ când îți e bine, când ajungi să nu mai fii nemulțumit decât pentru banalități sau tâmpenii, cum ar fi banii au cum îți stă părul, sau cât de in sync ai fost în seara asta la poftele culinare cu consortul/consoarta...sună tare pretențios ce zic eu aici, dar chiar cred asta)

Știu că am metaforizat cam mult (am simțit un colțișor de tristețe din asta specială azi de dimi)... dar știți careva despre ce vorbesc?