Despre boala lui Altceva
Sper, şi e liniştitor să cred, că toată lumea suferă mai mult sau mai puţin de boala asta. La urma urmei, probabil că ea a fost motoraşul celor mai grozave dintre descoperirile şi invenţiile din lumea asta: ce altceva să fi împins câte un bezmetic să se apuce să caute peste mări şi ţări ... alte ţări... şi mări? Sau să-şi piardă vremea în încercarea de a născoci ceva nou, de neimaginat, de negândit pentru ceilalţi...
Aşadar, boala lui Altceva ar trebui să fie ceva bun. Dar tot maladia asta are potenţialul de a aduce şi nespus de multă nefericire. Să luăm de exemplu un alt tip de bezmetic (bezmeticul la puterea a doua), care îl caută pe Altceva permanent, sau măcar periodic, şi nu dă semne că s-ar sătura vreodată de căutarea asta. Câţi dintre voi vă recunoaşteţi în descrierea asta? Eu una cred că aş apărea în dicţionar, în poza exemplificativă: acesta este bezmeticul la puterea a doua, zis şi bezmeticul obsesiv. Cel care nu poate sta niciodată într-un loc. Cel care se întreaba în continuare, după 7 ani de zile, dacă nu ar putea/trebui/fi vreo şansă să-şi schimbe (musai complet) cariera. Cel care stă aproximativ un an la fiecare job, şi-apoi îl apucă independenţa. Cel care îşi disecă fiecare mititel aspect al vieţii căutând ce şi cum şi când poate fi schimbat. Cel care îşi doreşte tot felul de nimicuri şi lucruri scumpe NOI pe care le uită apoi, la prăfuială, în vreun colţ (hai că la asta pariez că am lovit direct mai mult de jumătate din populaţia globală :D). Cel care se complace în a-şi dori mai mult şi mai mult chestia pe care nu (mai) poate s-o aibă (ex.: să fi citit mai mult în copilarie; să fi ales altă facultate; să fi plecat din ţară; să nu fi mâncat ultima bucată de ciocolată; să se fi născut altcândva/altcineva/altcumva(deloc?) – cu accent pe timpul trecut, -musai :P). Cel care ajunge să se teamă că orice schimbare pe care o aduce în viaţa sa e doar o manifestare rânjită a bolii ăsteia parşive (mascată frumos, with a pretty bow on top), necum o decizie bine gândită şi motivată... Cel care, în cele din urmă, cuplează uneori, spre chinuirea-şi maximă, boala lui Altceva cu boala incurabilă a Vinovăţiei (pentru tot; dar mai ales pentru boala lui Altceva).
Hai, spuneti-mi că nu-s singura. Spuneti-mi că măcar câţiva dintre voi trăiesc într-o astfel de viaţă lunecoasă ca trotuarele din centrul Bucureştiului, în miez de iad alb... ? De ce o să mă facă mai fericită faptul că şi alţii se chinuie prosteşte ca mine? Pentru că putem să formăm o turmă/cireadă/haită/ sau poate chiar un banc de bezmetici obsesivi; să fim împreună; să ne dăm reciproc câte-un brânci ca să ieşim din monotonia care ne sperie atât de tare... Cine se-nscrie? :D
Aşadar, boala lui Altceva ar trebui să fie ceva bun. Dar tot maladia asta are potenţialul de a aduce şi nespus de multă nefericire. Să luăm de exemplu un alt tip de bezmetic (bezmeticul la puterea a doua), care îl caută pe Altceva permanent, sau măcar periodic, şi nu dă semne că s-ar sătura vreodată de căutarea asta. Câţi dintre voi vă recunoaşteţi în descrierea asta? Eu una cred că aş apărea în dicţionar, în poza exemplificativă: acesta este bezmeticul la puterea a doua, zis şi bezmeticul obsesiv. Cel care nu poate sta niciodată într-un loc. Cel care se întreaba în continuare, după 7 ani de zile, dacă nu ar putea/trebui/fi vreo şansă să-şi schimbe (musai complet) cariera. Cel care stă aproximativ un an la fiecare job, şi-apoi îl apucă independenţa. Cel care îşi disecă fiecare mititel aspect al vieţii căutând ce şi cum şi când poate fi schimbat. Cel care îşi doreşte tot felul de nimicuri şi lucruri scumpe NOI pe care le uită apoi, la prăfuială, în vreun colţ (hai că la asta pariez că am lovit direct mai mult de jumătate din populaţia globală :D). Cel care se complace în a-şi dori mai mult şi mai mult chestia pe care nu (mai) poate s-o aibă (ex.: să fi citit mai mult în copilarie; să fi ales altă facultate; să fi plecat din ţară; să nu fi mâncat ultima bucată de ciocolată; să se fi născut altcândva/altcineva/altcumva(deloc?) – cu accent pe timpul trecut, -musai :P). Cel care ajunge să se teamă că orice schimbare pe care o aduce în viaţa sa e doar o manifestare rânjită a bolii ăsteia parşive (mascată frumos, with a pretty bow on top), necum o decizie bine gândită şi motivată... Cel care, în cele din urmă, cuplează uneori, spre chinuirea-şi maximă, boala lui Altceva cu boala incurabilă a Vinovăţiei (pentru tot; dar mai ales pentru boala lui Altceva).
Hai, spuneti-mi că nu-s singura. Spuneti-mi că măcar câţiva dintre voi trăiesc într-o astfel de viaţă lunecoasă ca trotuarele din centrul Bucureştiului, în miez de iad alb... ? De ce o să mă facă mai fericită faptul că şi alţii se chinuie prosteşte ca mine? Pentru că putem să formăm o turmă/cireadă/haită/ sau poate chiar un banc de bezmetici obsesivi; să fim împreună; să ne dăm reciproc câte-un brânci ca să ieşim din monotonia care ne sperie atât de tare... Cine se-nscrie? :D
Comentarii