Cimitirul tragicelor poezii uitate sau depresia de marţi dimineaţa

Antianatomic

(2005)

Cine ştie dacă îmi mai bate inima..

sufletul meu amputat

undeva, şi-a găsit

un alt om pe care să-l umple,

un om mai grijuliu

mai sufletist, mai prietenos, mai social

mai tânăr, mai jovial, în fine mai bun

şi-atunci nu mai aveam casă

acolo vroiam veşnic să mă întorc

în fiecare minut vroiam să fac cale-ntoarsă

numai că încercam, prosteşte,

să mă întorc în timp

cu autobuzul, trenul, maşina

care nu ştiu..care nu pot...

şi-atunci fugeam de prietenii

pe care îi acuzam că fug de mine

golul dintre coaste miroase a singurătate

şi singurătatea toţi o adulmecă

şi-atunci trebuie să te ascunzi

ca să nu simţi că te hăituiesc,

că te ghicesc şi te vad

şi-atunci zâmbeam şi închideam ochii

în timp ce dădeam vina pe oboseală

nefericirea era oboseală

neîmplinirea era oboseală

nebunia era oboseală

şi toate ne-urile le păstram în şi pentru mine

pentru că, nu-i aşa, fiecare are drogul lui...

şi-atunci speranţa era cel mai mare duşman

şi-atunci, şi-atunci

cine mai ştie dacă îmi bate inima

cui îi mai pasă de respiraţii, de sânge,

salivă sudoare fire de păr organe

apetit pulsaţii mişcare

în locul ăsta străin

în care singurătatea îmi cerne

cel mai îngrozitor fel de moarte..

***

Dependenţă

(2005)

Plămânii mi-s plini de speranţă

De la un timp

Speranţa mi-e singur drog

Mă trezesc că nu mă mai văd

Din norii câlţoşi şi otrăviţi

De “poate” şi “totuşi” şi “sper”…

Speranţa îmi măcăie jurăminte

Mă aştept să văd negaţiile

Înflorind câte-un „da“ strălucitor.

Ca şi cum lumea ar fi bună

Sau promisiunile ar fi mai mult

Decât nişte simple cuvinte...

Cum naivii n-au asociaţie

Inspir adânc, ca toţi dependenţii

Mizeria asta cancerigenă

În timp ce, voioasă, speranţa

Îmi zgândăreşte pieptul

Uitând că mi-a luat deja

Tot ce pitisem îndărătul coastelor…

***

Mâine

(2006)

Şi-aşa, scobind printre lacrimi,

Am ajuns să mor sinucisă

De o orbire atotştiitoare

Cumparată—ironic—de la Megaimage,

Pe care am ştiut

Să mi-o impun, cu sfinţenie

La momentul oportun.

Cu mâinile vârâte până la cot

În singurătate şi detergenţi

Încercam să-mi mai storc sufletul

De câteva lacrimi cu miros de prăjeală

Şi-mi îmbibam lumea cu iluzia

Unei tristeţi beletristice..

M-am trezit cu monede pe ochi

Ce nu mă mai lăsau să văd

Dincolo de ieri şi de ora 7

Şi am ştiut că am murit,

Că m-au sinucis şi m-au trimis

Pe ultimul drum—Calea Victoriei.

Îmi ştiam nepuţinta atât de bine

Încât orbirea era absolut inerenta

Întunericul ăsta atotştiutor

În care m-am înghiţit din greşeală,

Şi-am început să-mi dau dureri de burtă,

Gripă aviară şi intoxicaţii cu ceai.

Locul ăsta bolnav, schimbat, murdar

Mă-npinge în figuri de stil dureroase

Cum ar fi “sfinţenie”, sau “moment oportun”..

Sunt singurul mort care încă sângerează

Atunci când cântă guguştiucii,

Sau e soare, sau fantomele poeziei zgârmă în noi..

..pesemne ar mai fi câte ceva de rezolvat..