Postări

Și eu.

A fost o vreme în copilăria mea când mergeam des la tot felul de activități sportive, toate organizate de un singur instructor. Primăvara și vara mergeam la tenis și înot. Când se făcea prea rece și ploios ca să batem mingea, făceam un fel de gimnastică la aparate într-o sală de lângă terenul de tenis. Iar iarna eram la schi în fiecare sâmbătă dimineața. Ne trezeam foarte devreme și ne duceam în Livada Poștei, de unde ne ridica un microbuz doldora de echipamente și copii. Mi-era groaznic de lene și nu o dată am avut discuții cu mama despre cum nu trebuie să te lași de o treabă începută doar fiindcă e greu. Dar pe pârtie nu mai era niciodată greu. Eram îndrăgostită de schi, de faptul că eram singură cu schiurile și nu avea cine să mă vadă și să mă judece, de senzația aparentă a lipsei de control atunci când aluneci pe pistă în jos și de viteza eliberatoare. Nu-mi era deloc frică, ceva cu totul nou pentru mine. Era locul în care puteam să îmi dau drumul din strânsoarea în care mă țineam

Ce-i de învățat la RMN

Imagine
Acum câteva zile am fost să-mi fac niște investigații pe la diverși medici, fiindcă de la o vreme îmi amorțesc mâinile tot mai des și a-nceput să mă doară și spatele. E foarte probabil din cauză că lucrez toată ziua la calculator și nu prea am grijă la postură și la pauze. „Nu am grijă” însemnând că stau cu un genunchi la gură și cu celălalt copan sub fund cam 90% din timp și nu mă mișc din poziție câte 2-3 ore odată. Totuși, m-am gândit că n-ar strica să văd ce fel de daune mi-am provocat singură, că poate-poate o să mă înțelepțesc puțin dacă văd că se-ngroașă gluma. (Spoiler: rezultatele au fost bune, nu am decât degenerescențe „minimale” - cum spunea o prietenă, sunt minimalistă - și deci vă scriu din aceeași poziție deosebit de confortabilă.) Întâi am fost la electromiogramă, o analiză care se realizează prin transmiterea de curenți electrici de-a lungul nervilor, cu ajutorul cărora medicul verifică dacă apar întreruperi pe traseu. Mi-a plăcut la nebunie, în ciuda avertisme

Exercițiu de imaginație

Să zicem că suferi de-o boală . Din afară, nu pare foarte nasoală. Cu siguranță că niște microbi își fac de cap în corpul tău, dar semnele nu sunt din cale-afară de alarmante. Un strănut, o durere de cap, o tuse. Nimic insuportabil. Destul de familiar, în plus, ai trăit și zile mai grele . Bei un ceai și aștepți, poate se duce . Apoi, de la o vreme, tusea devine tot mai urâtă și te cam scutură. Ceva din corpul tău simte că nu e chiar de glumă și se luptă să dea afară puroiul din interior. Dar restul corpului încă așteaptă. Primești o serie de sfaturi băbești. Folosește cartofi în spirt, folosește ridiche neagră cu miere. Nu știi bine ce să crezi despre ele, dar te gândești, așa a procedat mama, așa bunica, cine sunt eu să ies din rând? Așa că le încerci. Începi să nu mai dormi noaptea. Nu poți să stai locului, în nicio poziție. Tușești uneori până la lacrimi . Uneori, îi deranjezi pe cei din jur. Te mai culci și pe canapea, căzut în dizgrație. Mergi la medic. Primul se speri

Despre noi

Imagine
Sunt momente în care mă bucur că am crescut cu o atât de mare neîncredere în propriile forțe și în propria judecată, care s-a răsfrânt într-o neîncredere generală, apropo de tot ce văd și ce aud. E o chestie grea pe care să o cari după tine o viață întreagă, dar iată că se dovedește utilă când te-ai aștepta mai puțin. Sunt așa de mulți oameni extrem de siguri pe ei în jur încât aproape, aproape că-mi place de mine însămi zilele astea. O da, e destul de enervant să trăiești cu una ca mine, care pune la îndoială totul și care trebuie să își facă 10 procese de conștiință înainte să afirme ceva sau să ia o decizie, dar așa de mult mai bine mi se pare să fiu omul fără opinii definitive, când pe atât de mulți siguranța i-a înghesuit parcă într-un colț... Mai devreme, astăzi, vedeam cum cineva de pe Facebook încuraja lumea să își atragă părinții și amicii greșit-gânditori în propria bulă. Fiindcă bulele astea sunt, mai nou, ceva bun, atâta timp cât faci parte din bula corectă, se pare.

Cronica unui acoperiș

Imagine
Cu câteva zile înainte de Crăciun, casa aflată la câțiva metri de blocul nostru, al cărei acoperiș este chiar la nivelul geamurilor noastre, a luat foc. Acasă era doar soțul meu, care a sunat, la fel ca toți vecinii, la pompieri și, când s-au prezentat peste câteva minute la ușă, le-a deschis și i-a lăsat să-și instaleze unul din mai multele puncte de intervenție pe balconul nostru. Voiau să se asigure că împing focul departe de fațada blocului. Au lucrat de la 10 seara până la 2 jumătate, stropind mansarda în flăcări de jos și de sus și având grijă să ude și geamurile termopan ale clădirii noastre, care se încinseseră și radiau deja căldură. După ce au stins focul, au desfăcut acoperișul de tablă și au scotocit în toate ungherele, ca să se asigure că nu mai rămâne nimic aprins. În copilăria mea, când aici locuiau bunicii din partea mamei, tabla acoperișului de pe casa vecină era încă argintiu-strălucitoare și contribuia cu spor la fotosinteza plantelor de tot felul crescute de buni

Nostalgic, despre mașina 300

300-le geme de lume. E ora 18 și mă întorc acasă de la Romană. Pare că autobuzul acesta e încremenit nu numai în trafic, ci și în timp, fiindcă indiferent dacă mă întorc de la facultate, de la muncă sau de la plimbare, indiferent dacă suntem în 2005, 2010 sau 2016, starea lui la ora 18 este mereu aceeași. Te poți baza pe bunul 300 că va forfoti de lume, deși vine foarte des, că îți va fi deopotrivă prea cald și prea frig și că vei întâlni cele mai colorate personaje. Cum ar fi bătrânele gemene care se apărau agresiv una pe cealaltă de radiațiile dăunătoare ale telefoanelor mobile aparținând celorlalți călători („Ține chestia aia departe de soră-mea!”). Sau muzicantul care își cumpărase orgă electronică Yamaha și se lăuda cu ea oricui era dispus să-l asculte. Altădată, distinsa doamnă asistent de la cursul practic de germană, înaltă și grizonantă, iubitoare de pisici și înzestrată la rândul său cu atitudinea unei feline gracile de rasă nobilă, care mi-a oferit cu ocazia întâlnirii noast

O paralelă ratată

[4.07.2016 - din jurnalul ţinut în timpul şcolii de vară de jurnalism narativ de la Fundaţia Calea Victoriei ] Plecând de la curs, am mers vreo 10 minute către Unirii, pe străduțe pe care nu mai umblasem și sub un apus frumos și liniștitor. Am văzut tot soiul de clădiri necunoscute, de la cele vechi şi distinse din zona Popa Soare, la altele, noi şi moderne, cu geamuri multe, oglindind fondul acela roz, așa că, deși pornisem îngândurată și dezamăgită de mine, m-am trezit într-o dispoziție neobișnuit de bună. La Unirii am hotărât să iau un taxi. L-am ales după numele vag cunoscut al companiei și, recunosc, după prețul obișnuit de 1,39 lei. Când să întreb dacă e liber, domnul respectiv mă primește cu o listă restrânsă de locuri în care era dispus să mă ducă: Drumul Taberei, Crângași, Mihalache, zice. Ușurată, îi spun că tocmai spre Mihalache mă îndrept, și urc. Și apoi, împunsă probabil de dispoziția cea bună ori altfel de impulsul jurnalistic, dau să leg o convorbire: – Cum de me